La finalul lunii septembrie am organizat, în Piatra Craiului și Postăvaru, un nou curs de pregătire în carpatism.
Acesta s-a adresat celor care iubesc muntele, vor să exploreze mai mult și își doresc să dobândească o bază solidă de cunoștințe și tehnici pentru a se deplasa mai sigur pe teren montan dificil.
De-a lungul celor patru zile, participanții au descoperit lumea verticalelor de stâncă și tot ceea ce vine odată cu ea: teren expus, pasaje de cățărare ușoară, corzi, asigurări și, mai ales, necesitatea de a lua decizii corecte atunci când muntele devine mai complicat.
Am gustat puțin din farmecul Pietrei Craiului, dar în cadrul cursului am pus accentul în primul rând pe siguranță: asigurarea partenerului, autoasigurarea, principalele noduri și utilizarea corzii, managementul riscului, evaluarea terenului și multe alte elemente care pot face diferența între o tură reușită și o situație dificilă.
Ne-am bucurat să vedem un interes atât de mare pentru acest tip de pregătire, participanții venind practic din toate colțurile țării: Maramureș, Constanța, Timișoara și nordul Moldovei, de la Roman.
Carpatismul — apropiat ca tip de activitate de ceea ce în lumea anglo-saxonă este denumit scrambling — reprezintă acel amestec frumos între drumeția dificilă și cățărarea ușoară.
Este un tip de activitate foarte prezent în Bucegi și Piatra Craiului, pe văi, brâne și trasee de abrupt, unde simpla deplasare pe potecă se transformă treptat într-o combinație de mers, cățărare și utilizare a unor tehnici de siguranță.
Cu ani în urmă, Marian Anghel a scris un articol despre definirea activităților montane în România, încercând să clarifice diferențele dintre principalele forme de activitate montană și să readucă în atenție termenul „carpatism” (în loc de englezismul ”scrambling”), propus spre folosire în România încă din perioada interbelică.
Astăzi, carpatismul își găsește din nou locul: există foarte mulți oameni care vor să treacă dincolo de drumeția clasică, dar nu urmăresc neapărat cățărarea pe verticală.
Pentru aceștia, carpatismul poate fi exact această zonă de tranziție — mai mult decât drumeție, dar mai puțin decât cățărare.
